“ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN” Raport prezentat de către teologul român Marian Maricaru în cadrul conferinței teologice internaționale “Sincretismul interreligios” – Apărătorul Ortodox

Un text util pentru înţelegerea modului în care funcţionează Sinoadele în Ortodoxie:

ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN

elaborat de Marian Maricaru

Motto:

„Însă noi am propus interpretarea că Dionisie (Areopagitul, n.n.) nu consideră cu adevărat ierarhia ca pe ceva impus asupra „noastră” şi independent de „noi”: mai degrabă este constituită din noi. Teofania care este cosmosul, care sunt ierarhiile, nu ne este opusă: suntem parte din ea. Dacă viziunea lui Dionisie este coregrafică, atunci toţi suntem meniţi să luăm parte la dans.” (A. Louth, Denys the Areopagite,1989 și 2001, Londra, p. 131)

Multă lume se întreabă care a fost aportul mirenilor la sinoadele ecumenice, dacă a existat un asemenea port, și care poate fi acesta în prezent. Se întreabă în ce fel episcopii care participă la Sinoade exprimă credința credincioșilor lor și a întregului sau pleromei Bisericii. Și, în direcție inversă, se întreabă în ce mod practic se pecetluiesc hotărârile Sinoadelor prin receptarea lor de către credincioși,și, în general, de către pleroma Bisericii. Putem extrage niște concluzii din istoria Bisericii, având în vedere afirmația din Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocși către Papa de la Roma, în care se afirma că în Ortodoxie nu un ierarh anume a păstrat credința dreaptă, ci însuși poporul s-a făcut păzitorul ei, uneori chiar în pofida ierarhilor?

Până și romano-catolicii, cu toată învățătura despre infailibilitatea papală, au elaborat în modernitate o metodologie de receptare la nivel local a Conciliilor lor.

Ceea ce așteaptă mulți clerici și credincioși activi în Biserică este să afle cum se dorește a se proceda de către cei mai mari și responsabili în cazul preconizatului Sinod Panortodox.

Frământarea lor este pozitivă, și pleacă de la dorința de a se trăi, mărturisi și proslăvi permanent Ortodoxia și de a se evita ulterioare vătămătoare sminteli, dezbinări, schisme și adunări ilicite.

În acest sens, sper ca ceilalți invitați, cu mult mai vrednici decât mine, să ofere un răspuns mai clar și atât de dorit, bazat pe istoria și tradiția Bisericii.

Totusi, așa cum atrage profesorul Nikolaos Matsoukas atenția, simpla existență a CRITERIILOR FORMALE, nu este de ajuns. Aceasta ar fi o viziune juridică și, în final, lumească: „Corectitudinea formală și convocarea canonică a unui sinod nu sunt niciodată singurele criterii ale existenței unei identități a hotărârilor lui cu adevărul plinătății (adică pleromei, n.n.) Bisericii. Corectitudinea formală este suficientă doar societăților pur juridice și lumești. Desigur, de multe ori în acestea corectitudinea formală ucide corectitudinea esențială. În Biserică se întâmplă exact contrariul pentru că aceasta este opera Sfântului Duh. Corectitudinea formală nu spune nimic în sine. Un sinod poate fi convocat formal ca ecumenic, iar în final poate fi total opus spiritului universalității. Cu alte cuvinte, este necesar ca în Biserică, corectitudinea formală și taina Sfântului Duh să-și găsească pe deplin identitatea în trupul Bisericii. (…) În acest punct se localizează taina infailibilității Bisericii” (Nikolaos Matsoukas,Teologia dogmatică și simbolică, II: Expunerea credinței ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 333)

Sinodul trebuie să se exprime pe baza și în continuitatea vieții Trupului Bisericii, iar acest Trup viu trebuie să pecetluiască aceste hotărâri, să se recunoască în ele. Acesta este un proces care durează, o discernere care poate fi imediată sau poate dura un timp. Pentru că trupul trebuie să discearnă dacă aceste hotărâri sunt în continuitate cu viața lui și o sprijină, sau să le respingă ca pe niște corpi străini, prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost asupra Bisericii ca Cincizecime permanentă, și înaintea Sinodului, dar lucrează și după, mai ales prin aleșii săi, prin diferite harisme care există în Biserică (cea a teologiei sau învățătorească – precum cea a primilor didascali creștini, care nu erau clerici, sau a profeților dintre creștini pomeniți în scrierile apostolice, ori ale marilor sfinți învățați de Duhul sau cărora Duhul le-a luminat mințile și întărit voința spre a pricepe, în urma unei asceze la care nu toți se simt la fel de chemați, tainele teologiei – , cea a deosebirii duhurilor etc). Iar pentru ca deciziile ierarhiei sacramentale actuale să poată fi receptate și discernute și de cea harismatică (în măsura în care ierarhia harismatică nu coincide cu cea sacramentală) și, în general, de pleroma Trupului Bisericii, aceste decizii trebuie să fie publiceși să se ia plecând și de la o dezbatere publică transparentă fecundă – nicidecum în niște „alcovuri ale teologiei”, așa cum le numea cineva. De altfel, și cunoscutul teolog ÎPS Ierotheos Vlahos, Mitropolit al Naufpaktosului şi Sf. Vlasie, protesta anii trecuți printr-un text public pentru secretomania din spatele dialogurilor cu heterodocșii, secretomanie soldată cu semnarea unor documente care nici măcar membrilor Sf. Sinod al Bisericii Greciei nu le sunt aduse la cunoștință.

Dl. profesor Matsoukas atrage atenția că istoricii bizantini pomenesc prezența activă la Sinoadele Ecumenice a mirenilor în calitate de consilieri sau sfătuitori ai episcopilor: „Și mulți laici, cu experiență în cele ale dialecticii, au luat parte la sinod, doritori fiind să apere de fiecare dată (dreapta credință).” (cf. Socrate, Istoria Bisericească, 1, 8, PG 67, 64A) A nu se uita faptul că cel care l-a demascat public pentru erezia sa, oprindu-l în timpul Liturghiei din predică pe Patriarhul Ecumenic Nestorie (considerat până atunci „mâncător de eretici”, dar, iată, ajuns arhi-eretic și el și anathematizat), a fost un laic, un avocat mirean din Constantinopol.

Părintele profesor Ioannis Romanidis, citat de IPS Ierotheos Vlahos, afirmă în chestiunea infailibilități per se a Sinoadelor Ecumenice:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii … Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă … Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri … Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului?… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

IPS Ierotheos Vlahos comentează:

„Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”.

Iar teologul Ioannis Tatsis concluzionează:

„Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice?”

Consider ca greșită printr-un romantism duhovnicesc poziția unora care afirmă că la Sinoadele Ecumenice au participat neapărat și numai oameni îndumnezeiți. Această poziție presupune o coincidență cumva perfectă între ierarhia sacramentală și cea harismatic-duhovnicească cel puțin la Sinoadele Ecumenice. Nu se poate susține că toți participanții de la Sinoadele Ecumenice erau ei înșiși neapărat oameni ajunși la îndumnezeire și că tocmai acest lucru validează hotărârile lor. Poate doar unii dintre aceștia erau îndumnezeiți. Așa cum ne arată istoria, la Sinodul II Ecumenic Sf. Grigorie Teologul a ajuns să se retragă din funcția de arhiepiscop și din sinod tocmai în urma modului neduhovnicesc în care se manifestau destui episcopii, certându-se și dorind a da pe acest mare Sfânt jos din scaun pentru a-și susține protejații. Totuși, deciziile acestui sinod, deși – așa cum arată critica istorică modernă – puternic problematic din punctul de vedere al respectării criteriului formal al ecumenicității (Biserica Romei, conform unor surse, lipsind), a fost receptat ca ecumenic prin faptul că, bazându-se cu bună credință și evlavie teologică pe învățăturile Scripturiiși ale unor de-Dumnezeu-văzători Părinți (între care prigonitul Sfânt Grigorie Teologul), a formulatorthodox și katholic adevărul de credință în Horosul său. De asemenea, Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost contestat inițial ca ecumenic chiar de un cap al luptei iconodule, și anume de Sf. Theodor Studitul. Deși compus din mulți episcopi bizantini, la Sinod nu au participat decât doi reprezentanți trimiși de la Roma, ambii doar preoți, iar din partea Patriarhiilor aflate sub ocupație mahomedană, tot câțiva preoți. Acest Sinod a fost recunoscut și proslăvit ca ecumenic de cel mai important dintre Sinoadele Fotiene, întrunit la Constantinopol special și pentru aceasta, sub Sfântul Fotie cel Mare, la o sută de ani mai apoi, adică la 879-880. Spun că „și pentru aceasta”, întrucât alte teme importante au fost rolul Papei de la Roma în Biserică și adaosul eretic Filioque, care dusese la ceea ce s-a numit de către unii teologi heterodocși „schisma fotiană” (care, în realitate, poate fi văzută doar ca o îngrădire canonică de erezia venită din Apus). Teologia îngrădirii sau a ruperii canonice a pomenirii ierarhului care învață public erezia (rupere a comuniunii doar cu acela, nu cu Biserica, și chiar și înainte de condamnarea sa sinodală) fusese aplicată de multe ori în istorie și reglementată sau sistematizată canonic recent în Răsărit tot de un celebru sinodținut sub Sf. Fotie cel Mare, Sinodul I-II Constantinopol, prin Canonul 15. Aceasta s-a făcut cel mai probabil ca urmare a recidivelor iconoclaste ale unor ierarhi care, în mod evident, nu recunoașteau ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic nici la mai bine de trei sferturi de secol după, dar și din cauza unor schisme considerate nejustificate – precum cele generate de chestiunea morală a adulterului imperial (numită criza moechiană/ miheiană) sau de reprimirea iconomică a unor ierarhi iconoclaști în rândul ierarhiei, în urma pocăinței (cale iconomică puternic contestată de Sf. Teodor Studitul și succesorul său, Sf. Naucratie și călugării iconoduli studiți, deoarece acești ierarhi se considera că trebuie înlocuiți cu unii iconoduli dovedițiși care nu ar mai fi pendulat înapoi la iconoclasm imediat ce ar fi găsit prilejul). De asemenea, este important faptul că la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cercetarea critică teologică a fost dusă până într-acolo încât a fost numit de teologi „un adevărat sinod bibliotecar”. Însuși Sf. Ioan Damaschinul (condamnat cu trei anatheme de sinodul pseudo-ecumenic, tâlhăresc, iconoclast, convocat de împărat și ierahia impusă de el, care a avut loc la 754 la Hieria) a întocmit florilegii de citate patristice luate cu atenție, cu tot contextul lor – pe cât posibil – pentru a susține vechimea și corectitudinea cultului icoanelor în Biserică, la Sfinții Părinți. Așadar, chiar dacă nu am avea ierarhi, preoți, monahi, laici sau profesori/didascăli și teologi ajunși la îndumnezeire, totuși, dacă ne vom ruga Adevărului și vom cerceta și vom ține Adevărul și principiile veșnice consemnate în mărturiile cuvintelor Scripturii și în consensus Patrum – adică conglăsuirea de-a lungul istoriei Bisericii a Sfinților Părinți ajunși la desăvârșirea fără de sfârșit a vederii îndumnezeitoare a lui Dumnezeu – , nu vom greși nici noi astăzi.

Pe de altă parte, Pseudo-Sinodul de la Hieria ne revelează, încă o dată, că un criteriu formal clamat de unii astăzi împotriva unui posibil sinod Ecumenic al Bisericii Dreptmăritoare este insuficient, uneori chiar vătămător, dacă este luat în sine. Este vorba de prezența unui împărat creștin care să convoace sinodul. Această ideologie s-a dezvoltat mult și în Rusia, prin interpretarea textului paulin care spune că „și voi știți cine oprește venirea (lui Antihrist)” (II Tesaloniceni 2, 6-7) și prin ideologizarea țaristă a Moscovei ca a Treia Romă (fără însă ca un Sinod Ecumenic să pecetluiască așa ceva, ca în cazul Noii Rome, Constantinopol). Nu este locul pentru a intra în chestiuni exegetice și ermineutice, însă trebuie spus că adresanții epistolei pauline nu aveau un rege sau împărat care să fie defensor fidae christianae (cum scrie până astăzi în jurul chipului reginei Marii Britanii, chiar pe monezi), creștinii din epoca primară ajungând să fie chiar persecutați de Împărat. Biserica, ca Trup Viu al lui Hristos, a trăit și în primele secole și poate trăi și în vremurile din urmă și fără împărat omenesc în această lume, dar nu poate trăi fără ierarhie și fără credincioși.

Să nu uităm faptul că în ultimii ani cearta pe întâietate (osândită de Hristos) și pe teritorii canonice, ori pe chestiuni generate de filethisme a dus la amenințări cu ruperea comuniunii sau și la ruperea comuniunii între diferite Patriarhii noi sau vechi. Faptul este cu atât mai trist, cu cât astfel de gesturi de protest și îngrădiri nu au avut la bază chestiuni dogmatice sau cu implicație dogmatică precum gesturile și pozițiile heterodoxe exprimate uneori de unii ierarhi și comisii de dialog oficial sau semnate oficial de sinoade locale, ci, după cum se vede, alte motivații. Filethismul este erezia naționalismului, uneori îmbrăcat în haina mesianismului național ortodoxist, opus ecumenismului cosmopolit sincretist, dar la fel de extrem/greşit ca şi acesta, ca două feţe ale aceleiaşi monede. Desigur, unii au folosit retorica antifilethistă împotriva altor etnii sau națiune, pentru a-și impune propria națiune sau etnie. Să nu uităm, însă, faptul că în Biserică, în Hristos, „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 27-28).

Pentru a rezolva unele dintre aceste probleme grave, ar fi de luat în considerare și reglementarea chestiunii diasporei ortodoxe.Ținta, desigur, singura justificată dogmatico-eclesiologic și canonic, este aceea de a stabili Biserici locale autonome și autocefale, non-etnice, dar urmând, conform Canonului 34 Apostolic, împărțirea politic-administrativ din acele teritorii. Aceste comunități, înțărcate de Bisericile mamă și sprijinite de celelalte Biserici locale Ortodoxe de pretutindeni (așa cum Sf. Pavel strângea fonduri în Europa și Asia pentru „sfinții din Ierusalim” trecuți prin foamete etc), trebuie să își intensifice lucrarea misionară în acele teritorii care fie și-au pierdut ortodoxia (ca mai toate țările din Apusul Europei, care cândva erau ortodoxe și au dat atâția sfinți în calendarul Ortodox). O Biserică fără spirit misionar este una care trage să moară. Și nu trebuie confundat spiritul misionar și misiunea cu pastorația – precum mulți încă o fac. Misiunea presupune a merge la cei care nuștiu de Hristos, de Ortodoxie. Pastorația înseamnă grija pentru cei care sunt deja membri ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Biserica trebuie să iasă din formalism și mentalitate feudală sau comunistă, fie în relație cu cei din interiorul ei, fie cu cei din afară, fie în relație cu „oile acestea mai mici ale Mele”, fie cu potentații vremii. La nivel pastoral ea trebuie să se centreze parohial tot mai mult euharistic și catehetic și să răspundă necesităților tinerilor de astăzi, dar și celor mai vârstnici, susținând viața de familie creștină într-o societate ce tinde să devină post-creștină, post-modernă și neo-păgână (iar aici poate fi și chiar trebuie inclusă grija față de creație, căci distrugerea acestui dar de la Dumnezeu ne afectează și pe noi și generațiile viitoare). Aceasta este marea provocare a vremurilor noastre. Altfel, lucrurile vor merge spre prăbușire.

Închei acest cuvânt printr-un îndemn public ca preconizatul Sinod Panortodox să își justifice convocarea de tip ecumenic răspunzând unor chestiuni la nivel dogmatic prin condamnarea katholică sau panortodoxă a noilor erezii între care, pe lângă filethism, neapărat, erezia relativismului dogmatic și eclesiologic ecumenist (teoria „Bisericilor surori” Romano-Catolică și Ortodoxă, și cea „a ramificațiilor” de sorginte protestantă), actualizarea necesară a Sinodikonului Ortodoxiei și recunoașterea ecumenicității prea-ortodoxelor hotărâri de la Sinodului Fotian de la 879-880 ca Ecumenic, dar și a Sinodului de la Constantinopol de la 1351 care a proslăvit învățătura palamită a energiilor necreate – amândouă, mărci definitorii ale mărturisirii Ortodoxie în fața ereziilor mai vechi și mai noi. Sinodul Fotian menționat se și autointitulează ecumenic în canoanele date și este recunoscut ca al VIII-lea Sinod Ecumenic din vechime de o întreagă serie de Sfinți Părinți, canoniști bizantini și, mai recent, de mai mulți ierarhi, preoți, profesori și teologi ortodocși renumiți. Chiar și de teologii romano-catolici în cărțile lor tipărite oficial, cu nihil obstat, susțin că este considerat de ortodocși ca al VIII-lea Sinod Ecumenic.

Recunoașterea acestor Sinoade ca Ecumenice a fost propusă anii trecuți de doi proeminenți Mitropoliți din Biserica Ortodoxă a Greciei (IPS Serafim al Pireului și IPS Ierotheos Vlahos), dar și mai de curând de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Nu cunoaștem, însă, niște răspunsuri oficiale, însă există rumori despre marginalizarea acestor propuneri sub pretextul că au fost făcute prea târziu. Însă, dacă este adevărat, trebuie spus că, în mod evident, niciodată nu este prea târziu pentru Adevăr și mântuire. Altfel, Sinodul Panortodox riscă să nu își găsească un sens profund și real. Sinodalitatea și Sinoadele trebuie să confirme sobornicitatea Bisericii celei Una. Iar prin sobornicitate nu se înțelegea existența sistemului sinodal în Biserica Ortodoxă, ci acel Katholike din Simbolul Credinței care are două sensuri, aflate în continuitate: cel de universalitate a credinței de sorginte apostolică, propovăduită de aceștia pretutindeni și păstrată de Biserică pretutindeni, din totdeauna și de către toți fii ei, sub oblăduirea Duhului Sfânt „Care vă va aduce aminte toate”. Al doilea sens este cel de neștirbire a învățăturii ei, de a fi conform întregului, kata holon; ambele sensuri coincid cu termenul ulterior de ortodoxie a credinței.

Prin urmare, așteptările sunt mari, pe măsura rarității milenare a unui astfel de Sinod Panortodox, iar eu, ca membru botezat, miruns și împărtășit al Trupului lui Hristos, Biserica, care este Neam Sfânt și Preoție Împărătească, nu dau acum glas, împlinind cu iubire cererea organizatorilor acestei conferințe, decât sintetizării unor deziderate urgente exprimate de mulți, mari și mici, din ce în ce mai des, mai ales de când iminența acestui mult amânat sinod a devenit evidentă.

Iertați eventualele greșeli din cele exprimate mai sus și rugați-vă și pentru mine, păcătosul!

Sursa: http://www.aparatorul.md/rolul-mirenilor-la-sinoade-problema-receptarii-deciziilor-sinoadelor-sinoadele-ecumenice-si-chestiunea-sinodului-panortodox-anuntat-pentru-acest-an-raport-prezentat-de-catre-teologul-roman-marian/

Blog de Dogmatică Empirică

ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN

elaborat de Marian Maricaru

Motto:

„Însă noi am propus interpretarea că Dionisie (Areopagitul, n.n.) nu consideră cu adevărat ierarhia ca pe ceva impus asupra „noastră” şi independent de „noi”: mai degrabă este constituită din noi. Teofania care este cosmosul, care sunt ierarhiile, nu ne este opusă: suntem parte din ea. Dacă viziunea lui Dionisie este coregrafică, atunci toţi suntem meniţi să luăm parte la dans.” (A. Louth, Denys the Areopagite,1989 și 2001, Londra, p. 131)

Multă lume se întreabă care a fost aportul mirenilor la sinoadele ecumenice, dacă a existat un asemenea port, și care poate fi acesta în prezent. Se întreabă în ce fel episcopii care participă la Sinoade exprimă credința credincioșilor lor și a întregului sau pleromei Bisericii. Și, în direcție inversă, se întreabă în ce mod practic se…

View original post 2,909 more words