“…o mână criminală…”

Violenţa incendiului din Clubul Colectiv a înflăcărat imaginaţia multora.  Am aflat că ei (un număr impresionant de persoane cu cele mai diverse background-uri) “ştiu sigur” că “nu se putea” aprinde şi răspândi focul aşa cum s-a întâmplat, motiv pentru care s-au brodat scenarii mult mai fantastice decât realitatea, scenarii din care nu lipsea “o mână criminală” care a făcut şi a dres multe pentru declanşarea şi propagarea incendiului.  Realitatea, din păcate, este mult mai simplă şi mai sinistră: nu a fost nevoie de alte mâini criminale decât acelea care au ignorat, neglijat sau ocolit cu bună-ştiinţă legile în vigoare.

Nu a fost nevoie de mai mult decât de o singură scânteie, sărită din nişte artificii aparent inofensive, nu mult diferite (poate puţin mai mari) decât cele cu care se aduce tortul la restaurant.  Multe incendii au pornit de la o scânteie, dintre care ar trebui să ne sune cunoscut măcar “pârjolul cel mare” din 1847, când a ars o treime din întinderea de atunci a Bucureştiului şi aproape toată zona centrală.  Deşi era zi de Paşti, vremea era caldă şi foarte uscată, astfel încât o scânteie sărită din pistolul unui băiat care sărbătorea cu focuri de armă a aprins streaşina unei case, iar vântul puternic a întins focul tot mai departe, înghiţind mii de clădiri.  (După aceea s-a înfiinţat în Bucureşti serviciul de pompieri, însă au apărut şi prevederi de regulament, adică s-a limitat folosirea lemnului în construcţii.  Nu se mai puteau construi case din lemn, ci numai din zidărie de cărămidă sau piatră, şi nu se mai puteau acoperi cu lemn, ci numai cu materiale neinflamabile ca ţigla sau tabla.)  Şi pesemne că uităm cum, timp de sute de ani sau chiar mai mult, oamenii au făcut focul cu scânteile scoase de ciocnirea dintre cremene şi amnar.

Bineînţeles, scânteia din Colectiv a întâlnit un material care nu avea ce căuta acolo, într-un spaţiu cu sute de utilizatori, poliuretanul expandat elastic, un material care, dacă nu este ignifugat, se aprinde foarte uşor, arde cu foarte mult fum toxic şi cu cantităţi mari de picături arzânde.  (Poliuretanul ignifugat se aprinde mult mai greu şi arde mocnit.)  Flacăra de pe stâlpul îmbrăcat în poliuretan a fost la început foarte mică şi s-a întins treptat, aşa cum se întâmplă în general la incendiile neprovocate intenţionat.  În aceste momente ar fi putut fi stinsă, dacă ar fi existat la îndemână un extinctor, şi de asemenea s-ar fi putut salva multe vieţi dacă mai mulţi oameni ar fi ieşit când focul era încă mic.  Focul de pe stâlp a continuat, însă, să ardă, acumulând sub tavan gaze fierbinţi, până când, odată cu creşterea temperaturii, poliuretanul care acoperea, ca tratament acustic, întregul tavan a luat şi el foc.  Flăcările au izbucnit printre scândurile care formau finisajul tavanului, aprinzându-le şi pe acestea.  Întreaga sală a devenit un iad, în care aerul era înlocuit de fum negru, fierbinte şi otrăvitor (unul din cei care au scăpat povesteşte că s-a îndreptat spre ieşire în patru labe, pentru a putea respira), iar de sus cădeau picături topite şi bucăţi de poliuretan şi lemn în flăcări, arzând totul în calea lor.  Oamenii au intrat în panică şi au luat cu asalt ieşirea subdimensionată (una din cele două foi de uşă era blocată), provocând o busculadă în care mulţi au fost călcaţi în picioare, pentru că nu se mai putea ieşi decât trecând peste ei.  Cei care leşinau înainte de a ieşi erau traşi afară unul câte unul, dar nu atât de repede pe cât ar fi trebuit.  În acea noapte au murit aproape treizeci de oameni, iar de curând numărul celor morţi a ajuns la şaizeci.  Peste 150 au fost răniţi, dar încă rezistă.  Nu se poate să nu-i amintim şi pe cei doi eroi, Adrian Rugină şi Claudiu Petru, care au revenit de mai multe ori în infernul arzând ca să-i ajute pe cei captivi în interior să iasă afară, până când ei înşişi nu s-au mai întors afară.  “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13)

Incendiul din Colectiv are mari similarităţi cu acela din clubul “The Station” din Statele Unite din 2003, unde de asemenea cauza focului a fost o scânteie provenită din acelaşi tip de artificii, căzută pe o suprafaţă fonoabsorbantă verticală din acelaşi tip de material (poliuretan).

Aşadar, nu este nevoie de complicate teorii ale conspiraţiei pentru a explica ce s-a întâmplat.  Unele dintre acestea au fost probabil lansate de persoane cu diverse agende, altele de persoane cu imaginaţie bogată.  Dar au existat şi voci care, chiar dacă nu prezentau explicaţii alternative pentru cursul evenimentelor, afirmau cu multă tărie că nu se putea întâmpla aşa ceva, că nu se putea fără să acţioneze “o mână criminală”.  Mie personal mi se pare criminal mai degrabă umblatul cu capul în traistă, în cazul de faţă refuzul realităţii, adică al pericolului la care s-au expus fără să-şi dea seama, şi la care suntem expuşi în continuare cu toţii, mai mult sau mai puţin, pentru că cu siguranţă nu este vorba de un caz singular, ci doar de izbucnirea acută a unei boli cronice, şi anume neglijarea criminală a siguranţei în construcţii.  Nu este nevoie de artificii pentru ca un incendiu să izbucnească.  Nici măcar nu este nevoie să fie un incendiu, care în ziua de azi cu greu ar putea afecta tot oraşul ca acum peste 150 de ani, ci este suficient să vină un nou cutremur mare, ca acelea din 1940 şi 1977 (de care ne-a ferit Dumnezeu timp de aproape 40 de ani şi ne rugăm să ne păzească şi în continuare), ca să se vadă că problema siguranţei în construcţii nu afectează doar nişte rockeri şi pe fanii lor care vin să-i asculte în cluburi.  Aceasta este o problemă foarte serioasă, pe care însă mulţi n-o iau în serios, ci caută să ocolească legea (cum au făcut şi patronii Clubului Colectiv, cu complicitatea autorităţilor locale) şi să facă improvizaţii la nivel de execuţie, că doar “merge şi aşa”, “s-a mai făcut şi a fost bine”, “ştiu constructorii cum trebuie făcut”…

Într-o categorie înrudită intră şi argumentele care caută cauzele incendiului în satanismul din muzica rock (nu erau satanişti, dă mărturie Paul “Slayer” Grigoriu, iar ideea satanismului implicit în muzica rock este atât de absurdă, încât mai trebuie discutată), în Halloween (Halloween era în seara următoare, şi au lipsit măştile, costumele, dovlecii cu aspect de craniu şi orice element specific), în simpla prezenţă într-un club pe timpul nopţii (asta nici nu ştiu cum s-o mai comentez), în faptul că cu un oarecare timp în urmă ar fi avut loc acolo un concert de rock satanist în mod explicit…  (În legătură cu acesta, am întrebat pe cineva de ce ar fi avut efect întârziat tocmai acum?  “Pentru că era Halloween”, mi-a răspuns — ceea ce deja am explicat că nu are sens.)  Nu avem nevoie de aceste argumente ca să ne explice incendiul, decât dacă cumva încercăm prin această explicaţie să ne delimităm de victime şi să ne simţim în siguranţă, ca unii care nu ascultă muzică rock, nu sărbătoresc Halloweenul şi nu umblă noaptea prin cluburi.  De aici mai e un pas până la a afirma (şi unii chiar au afirmat-o explicit) că victimele şi-au meritat soarta şi/sau că victimele şi-au atras această soartă prin comportamentul lor.  Alţii au mai făcut un pas (sau, mai degrabă, salt) şi au afirmat că victimele incendiului (în marea lor majoritate, creştini ortodocşi) nu ar trebui pomenite de către preoţii ortodocşi.  S-au bătut câmpii cu multă râvnă “ortodoxă”.

Însă acum nu intenţionez să dezbat aceste lucruri, ci numai să atrag atenţia că aceşti “buni” ortodocşi nu se deosebesc prea mult de conspiraţioniştii care fabulează despre “mâini criminale”.  Mecanismul mental este acelaşi: a găsi o explicaţie pentru evenimentele şocante care să ne facă să nu ne simţim în pericol.  Nu suntem primii; Hristos le spunea contemporanilor săi ierusalimiteni:

“…Credeţi, oare, că aceşti galileieni [“galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor”, menţionaţi în versetul anterior, primul al capitolului] au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13, 2-5)

Dacă trăim, dacă suntem în viaţă, în condiţiile în care trăim într-un oraş atât de periculos (deşi din istoria mai veche sau mai nouă înţelegem că nici bisericile sau mănăstirile nu sunt ferite de foc, iar uneori focul face şi victime), trebuie să fim recunoscători purtării de grijă a lui Dumnezeu, care nu s-a făcut pentru vreun merit al nostru personal, ci pentru mila Lui.  Nu suntem chemaţi să înţelegem raţiunile pentru care Dumnezeu a îngăduit acest foc, ci numai să ne pocăim, şi bineînţeles să ne rugăm pentru victime, pentru cei care au murit şi pentru cei care sunt răniţi.  Puteam fi, am putea fi oricând noi în locul lor.  (Oare copiii din Costeşti n-au murit în anul 1930 pentru că o coroană de celuloid a luat foc, iar înainte de a fi stinsă, din ea au sărit scântei care au aprins alte coroane depozitate în podul bisericii?  Ei sigur nu erau satanişti, nu cântau rock şi nu sărbătoreau Halloweenul, ci Vinerea Mare.)  Şi bineînţeles, fiecare în măsura în cate putem, suntem datori să punem capăt mentalităţii “merge şi-aşa”, mentalitate care ucide.  O scară prost făcută, o pardoseală prea alunecoasă, un geam obişnuit acolo unde este necesar unul de securitate pot să rănească sau să ucidă la fel de uşor ca un material inflamabil folosit acolo unde el este interzis, şi presupun că fiecare poate să găsească asemenea exemple în domeniul lui: în sănătate, în alimentaţie, la volan şi aşa mai departe.  Ziua în care cedăm şi ne spunem că merge şi-aşa nu este neapărat ziua în care murim (decât într-un anumit fel, în sinea noastră, probabil uneori fără măcar să ne dăm seama, dacă conştiinţa noastră este deja adormită), dar deschide drumul zilei în care putem muri noi, sau cei dragi ai noştri, sau nişte necunoscuţi al căror sânge va striga către Dumnezeu. (cf. Facere 4, 10)  De asemenea zile să ne ferească Domnul!

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace pe cei ce au murit în focul din Clubul Colectiv, iar celor răniţi să le dea sănătate şi mântuire!

Advertisements

5 thoughts on ““…o mână criminală…”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s