Pilda bunului samarinean

Duminica trecută [15 noiembrie] a fost dedicată pericopei evanghelice a bunului samarinean, a samarineanului celui milostiv. (Luca 10, 25-37)  Istorisirea este aparent foarte simplă, dar şi cu unele subtilităţi pe care le pun în evidenţă tâlcuitorii.  Un “învăţător de lege” (dintre cei care învăţau poporul Legea lui Moise) îl abordează pe Hristos, “ispitindu-L”, întrebând ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică.  Scopul său nu este de a afla răspunsul la întrebare, ci de a găsi în răspuns prilej de a-L “prinde în cuvânt”, aşa cum au încercat fariseii şi altă dată, ca de exemplu atunci când L-au întrebat dacă se cuvine iudeilor să plătească dajdie Cezarului. (Matei 22, 15-22; Marcu 12, 13-17; Luca 20, 20-26)  Hristos îl pune pe el să-şi dea singur răspunsul, din Lege: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi,” şi este de acord cu acest răspuns, replicând: “Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.”

Cu toate acestea, învăţătorul de lege revine cu o altă întrebare: cine este aproapele lui?  Probabil se aştepta la un răspuns restrictiv, care să scoată din categoria aproapelui pe păgâni şi pe iudeii păcătoşi, care nu ţineau legea.  Cu toate acestea, Hristos îi răstoarnă aşteptările şi îi răspunde printr-o pildă, în care un om prădat şi rănit grav de tâlhari este ignorat de un preot şi de un levit (clerici ai Templului din Ierusalim), dar este îngrijit de un samarinean, căruia i se face milă de el.  Se subînţelege că cel rănit este iudeu; aparent este surprinzător că nu stârneşte mila compatrioţilor săi, ci a unui străin de altă credinţă.  Totuşi, e mai puţin surprinzător dacă ne gândim la mentalitatea iudeilor, care se manifestă de exemplu în lipsa de compasiune a prietenilor lui Iov, care consideră că suferinţa acestuia nu se poate să nu fie consecinţa păcatelor lui, sau chiar în epoca respectivă, când iudeii din Ierusalim consideră că victimele prigoanei lui Pilat (“galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor”) sau victimele prăbuşirii unui turn din Siloam.  Acestora din urmă, Hristos însuşi le răspunde:

“Credeţi, oare, că aceşti galileeni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii, fiindcă au suferit aceasta?  Nu!  zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.  Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim?  Nu!  zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13, 1-5)

Cu atât mai mult ar fi judecat astfel dacă cel rănit ar fi fost samarinean.  Când Hristos i-a cerut apă din fântână unei femei samarinence, aceasta a replicat uimită: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (Ioan 4, 9)  Însă samarineanul din parabolă nu a luat în considerare această mentalitate, ci l-a ajutat pe cel atacat de tâlhari fără să ţină seama că, dacă rolurile ar fi fost inversate, se prea poate ca acesta să nu fi făcut acelaşi lucru, iar motivul a fost mila pe care a simţit-o pentru el.  Interlocutorul lui Hristos se vede silit să admită că samarineanul a fost aproapele celui căzut între tâlhari, pentru că a fost singurul care a arătat milă, iar Domnul îi spune, în concluzie: “Mergi şi fă şi tu asemenea.”  Adică mergi şi arată milă oricărui om care suferă, fără a face presupuneri (aproape garantat greşite) cu privire la motivele pentru care Dumnezeu a îngăduit ca acel om să fie lovit de suferinţă.

Există şi un înţeles mai înalt al acestei pilde: samarineanul Îl simbolizează pe Hristos, tâlharii sunt diavolii, rănile sunt patimile şi păcatele care rănesc de moarte sufletul omului.  E un înţeles foarte important, pentru că ne arată că dragostea şi mila lui Hristos pentru noi sunt necondiţionate, însă în acest text nu despre acest înţeles aş vrea să vorbesc, ci despre exemplul pe care îl oferă samarineanul cel milostiv pentru noi, cei de azi.  Dacă vedem pe cineva căzut pe jos, ne oprim să vedem ce are, sau presupunem din principiu că a căzut din vina lui, pentru că este un beţiv sau un drogat?

Acum mai mult de trei săptămâni, un concert rock avea loc într-un club din capitală, amenajat fără proiect într-un fost depozit, cu încălcarea flagrantă şi monstruoasă a celor mai elementare prevederi legale.  O scânteie din jocurile de artificii de la final, care în condiţii normale ar fi fost complet inofensive, a ajuns pe materialul fonoabsorbant montat pe un stâlp, care a luat foc, deoarece era un poliuretan expandat elastic neignifugat care nici măcar nu avea ce căuta într-un spaţiu public cu sute de utilizatori.  Incendiul părea mic, nesemnificativ, şi poate chiar ar fi fost astfel dacă ar fi fost la îndemână mijloacele pentru stingerea lui.  Dar el a continuat să ardă, acumulând sub tavan gaze fierbinţi, în timp ce prea puţini dintre cei din club şi-au dat seama de pericol şi s-au grăbit să iasă.  În scurt timp, întregul tavan, care era şi el în întregime acoperit de poliuretan, a izbucnit brusc în flăcări, emanând fum toxic şi lăsând să cadă picături arzânde şi chiar bucăţi de material în flăcări, care continuau să ardă pe trupurile celor din interior.  Nici măcar nu mai puteau scăpa, pentru că sute de oameni nu pot ieşi în acelaşi timp pe o singură uşă.  Au ieşit sau au fost scoşi pe rând, timp în care au fost arşi de ploaia de foc şi au inhalat fum fierbinte şi otrăvitor.  Au fost zeci de morţi în acea noapte, la care s-au mai adăugat (şi mă tem că se adaugă în continuare) cei care au pierdut bătălia supravieţuirii după aceea.  Mulţi alţii sunt în spitale, în România sau în alte ţări, unde li se pot acorda mai bine îngrijiri.

În aceste momente, mulţi români şi-au descoperit vocaţia de samarineni milostivi.  Au alergat să ajute, au strâns bani, au ajutat măcar cu rugăciunea.  Pentru cei care au murit, de altfel, rugăciunea este principalul ajutor.  “Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!” au cântat mii, dacă nu chiar milioane, de voci în aceste zile, au vibrat în profunzimea lor mii de inimi îndurerate.  Credem că pentru această rugăciune Hristos poate chiar să scoată suflete din iad, sau în cel mai rău caz (căci nu avem cum să cunoaştem care sunt judecăţile lui Dumnezeu) să le dea alinare.  Însă e bine să nu uităm că Hristos chiar şi tâlharului care era răstignit alături de el, doar pentru că şi-a recunoscut păcatele şi L-a rugat simplu: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta,” (Luca 23, 42) i-a răspuns: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 43)  Numai Hristos este Dumnezeu şi Judecător şi poate cunoaşte şi cântări pocăinţa cuiva care, chiar şi în ultimele clipe ale vieţii, precum tâlharul, poate să se lepede de toate faptele şi trăirile sale dinainte şi să se orienteze cu totul, cu toată profunzimea inimii lui, către Hristos (ca în psalm: “Din adâncuri am strigat către tine, Doamne…” — Psalm 129, 1).  Însă judecata lui Hristos şi primirea de către Acesta a pocăinţei celui care se pocăieşte poate să fie greu de înghiţit pentru omul care crede că se va mântui pentru oarece merite personale, pe care le mai şi cântăreşte în raport cu lipsa de merite a celorlalţi, aşa cum se compara pe sine fratele cel mare cu fiul cel risipitor pe care tatăl său (un alt chip al lui Hristos) îl primeşte acasă:

“Iată, atâţia ani îţi slujesc [îi spune fiul cel mare, profund nemulţumit, tatălui] şi niciodată n-am călcat porunca ta.  Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.  Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.” (Luca 15, 29-30)

Ideea care scapă multora care tâlcuiesc judecăţile lui Dumnezeu pe internet este că Dumnezeu este singurul în măsură să cunoască toate cele ascunse ale omului, ca să-l poată judeca.  Sf. Pavel afirmă:

“…cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.” (Evrei 4, 12-13)

Şi tot el ne sfătuieşte:

“… Cel care mă judecă pe mine este Domnul.  De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.” (1 Corinteni 4, 4-5)

De aceea mi se pare cu totul ciudat şi de înţeles cum unii nu numai că au judecat şi au dat sentinţe, ci chiar mai mult, au afirmat că cei care au participat la concert nu trebuie înmormântaţi şi pomeniţi după rânduiala creştină ortodoxă, din cauza presupusului lor satanism, şi asta deşi există mărturii că nu au fost satanişti.  Dar calomnia şi osândirea fără dovezi, pe bază de bănuieli şi presupuneri, sunt în ochii unora mult mai mici păcate decât a cânta muzică rock.  Nu a contat nici ce au spus în sprijinul mesajului neînţeles al acestei muzici preoţi ca pr. Visarion Alexa, pr. Mihai-Andrei Aldea sau pr. Matei Vulcănescu.  Au existat alţi preoţi (mi s-a spus despre unul de la o parohie din Bucureşti) care au refuzat să facă pomenirile şi au predicat împotriva satanismului din muzica rock, cauza (fără nicio îndoială pentru ei) incendiului din clubul Colectiv.  Acest lucru, însă, nu are justificare, decât dacă acceptăm ca temei bănuielile şi presupunerile unora.

Aşadar, ca să închei acest lung şi întortocheat fir de gânduri, cei care au avut inimă de bun samarinean şi s-au rugat pentru cei morţi (Domnul să-i ierte şi să-i odihnească!) şi pentru cei răniţi în clubul Colectiv (Domnul să le dea vindecare grabnică, răbdare în suferinţe şi să-i lumineze spre mântuire!) sunt într-o companie bună.  Un lucru bun spre care Dumnezeu a întors acest rău aparent absolut este mila, compasiunea şi împreună-rugăciunea care în aceste zile i-a mişcat şi i-a unit într-o singură inimă pe mulţi români.

O mică bibliografie:

Predici la Duminica samarineanului celui milostiv:

Predica Sfântului Ioan Gură de aur

Predica Sfântului Chiril al Alexandriei

Predica Părintelui Cleopa Ilie

Predica Mitropolitului Augustin al Florinei

Mărturia lui Paul “Slayer” Grigoriu

Incendiul din Club Colectiv – o mărturie şi o datorie. I: Faptele

Incendiul din Club Colectiv – o mărturie şi o datorie. II: Vorbele.

Incendiul din Colectiv – o mărturie şi o datorie. III: Profitorii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s